Ajungem la service. Era superba zona, era…era Paris in toata puterea cuvantului, oamenii erau parca mai frumosi ca de obicei, cladirile erau superbe…La un moment dat zaresc sigla celor de la Rover. In Franta, ca in orice tara civilizata iti repari masina numai la service-urile autorizate. Ne dam jos din masina, soferul merge inauntru si iese cu doi tipi draguti care pareau a fi ingineri la service-ul acela.

Hotaram ca ar fi mai bine sa vorbim in engleza, in franceza nu ma descurcam prea bine. Eee, acum sa nu credeti ca sunt vreun mare vorbitor de limba engleze dar era si sotia cu mine care e profa de engleza si…

Ridic capota, se uita ala putin. Ce sa vada?! Mai nimic! Aaaa am uitat sa va spun, era vineri dupa amiaza, deci sansele sa plecam cu masina tindeau vertiginos catre zero. Bineinteles ca cei doi ne-au spus ca pana luni nu pot face nimic asa ca…Noi, in disperarea tipic romaneasca, mai ales cand e ceva legat de masina care in cultura carpato-danubiano-pontica e ca un membru al familiei, tot intrebam ce are, daca isi pot da cu parerea, cat costa?! Deee, sado-maso…

Unul din ei vazandu-ne, de fapt vazandu-ma atat de disperat imi da un raspuns intr-o engleza stricata care m-a inchis:

If  is a big problem is big price, if  is a small problem is a small price!

Sa mori tu! Eu credeam ca e invers!

Intre timp apare mosu’ de la tractari cu factura pentru serviciile prestate. Cand am vazut pretul, fractura de ligamente incrucisate direct…180 E, vorba unui prieten “Si E de la ce vine?”. Ii dau 200 de euro mosului iar ala incepe sa se caute prin buzunare dupa rest crezand ca-i las bacsis. La 180 de euro! Doamne!!! Lumea nu ma e sanatoasa la cap!!!

Mama, daca asta imi ia atat, la service poa’  sa fie problema mica tot ma cojbesc astia… Asta e!!!

Ii spun sotiei, care era intr-o stare psihica deplorabila, sa o luam usurel spre Gara de Nord de unde urma sa ne imbarcam in primul TGV catre Belgia. Nu era departe gara, vreo 2 km. Am mers pe Rue La Fayette aproape 80% din distanta pana la gara iar asta ne-a mai descretit fruntile, era superb. Dadusem si peste un sofer de autobuz dragut care ne indica fiecare statie. Se pare ca eram pe drumul cel bun, ne mai revenisem din pumni.

Ajungem la gara, capat de linie. Se inchid usile, control. Eram linistiti, aveam bilete. Le cumparasem chiar in autobuz de la soferul dragut. “Nasa”, o femeie cam la vreo 40 de ani ne roaga frumos sa-i aratam biletele intrebandu-ne in acelasi timp unde vrem sa mergem.

– Spre Belgia, la Anvers!

In momentul ala “nasa” s-a luminat la fata, era belgianca…

– Sunteti belgieni?

-Nu, suntem din Romania!

In momentul ala “nasa” si-a schimbat uitatura si le-a facut semn colegilor ei sa ne inconjoare. Din greseala ii dadusem si alte bilete, dupa alt autobuz…

-Nu sunt bune biletele!

Pfooaaa, cum nu sunt bune? Soferul autobuzului a sarit din scaunul lui

– Nu se poate, eu le-am dat bilete si le-am si compostat!

M-am cautat mai bine si le-am gasit pana la urma…Era prea de tot sa ni se intample si asta!

…restul data viitoare!!!

Leave a Reply